Poarta Vânătorilor

Este construită în anul 1656, în partea de est a incintei, lângă Biserica Sfânta Vineri, de către doamna Bălașa, soția lui Constantin Șerban. Clădirea este alcătuită din patru încăperi (camere de locuit), dispuse în sir pe un singur nivel, pardosite cu cărămizi, acoperite cu bolți de tipul "în cruce" cu muchii ieșite. Potrivit pisaniei existente pe peretele de sud, clădirea este destinată "... ca să fie de odihnă creștinilor care cad la nevoie..."

A jucat rolul de donjon al curții domnești, reprezentând totodată și un element defensiv puternic. Turnul Chindia îndeplinea și funcția de punct de observație și de pază a curții și orașului. Era prevăzut cu goluri de tragere, iar la primul nivel exista o ușă de acces cu legătură spre palatul domnesc. În sec. XVI-XVII a jucat și rol de închisoare. Conform cercetărilor arheologice, a fost ridicat în prima jumătate a sec. al XV-lea, probabil în vremea domniei lui Vlad Dracul. Un alt posibil ctitor al turnului ar fi fost celebrul Vlad Țepeș- Dracula. Cercetările de arhitectură asupra au dovedit că această construcție s-a ridicat peste pridvorul paraclisului din vremea lui Mircea cel Bătrân. „Realizat peste pridvorul bisericii-paraclis, rezultat din încastrarea a două arce semicilindrice în fațada de vest a bisericii și încheiate cu un al treilea, paralel cu această fațadă, era alcătuit inițial din trei nivele. Peste bolta semicilindrică a încăperii de la parter, dispusă longitudinal față de axul bisericii, se afla primul etaj, o încăpere ale cărei ziduri erau străpunse de cele patru metereze înalte de cca 1,50 m și o ușă exterioară orientată spre sud-est, prin care se făcea legătura de la nivelul terenului prin intermediul unei scări mobile, neexistând o legătură directă interioară între parter și etaj. Ultima încăpere, redusă ca înălțime, având cinci metereze mai scunde, constituia foișorul de strajă și, eventual, de apărare. La scurt timp după ridicarea acestei prime construcții a turnului, se pare în scopul de a realiza o consolidare în vederea înălțării sale, spațiul dintre cele trei arcade ale pridvorului a fost zidit.” Turnul Chindia nu mai păstrează azi elementele sale originare, fiind refăcut în stil neogotic la mijlocul sec. al XIX-lea în vremea domniilor lui Gheorghe Bibescu și Dimitrie Știrbei. Singurul martor al înfățisării turnului înaintea refacerilor arhitecților vienezi rămâne până azi un desen din anul 1840, realizat de cunoscutul grafician francez Michel Bouquet.

Este cunoscută până la începutul secolului trecut și sub numele de "Biserica Domnească Mică". Biserica exista în 1517 (conform unei pisanii-pomelnic în limba slavonă pe fațada sudică a bisericii, care amintește pe clucerul Manea Persanu și pe jumătatea sa Vlădaia) și este singurul monument cunoscut până în prezent în arhitectura Țării Românești datând de la mijlocul secolului al XV-lea, păstrat în formă primară până astăzi. Planul bisericii aparține tipului trilobat, de formă alungită. Turla se sprijină pe patru arce semicilindrice. Pronaosul este precedat spre vest de un pridvor deschis, marcat prin trei arce etajate, aparținând perioadei de început a lăcașului, cu care este legat organic. Prezintă analogii cu pridvorul bisericii-paraclis, susținând și aceasta un turn-clopotniță.

Prima casă domnească. Prima construcție din piatră din Curtea Domnească și din oraș este aceea înălțată de Mircea cel Bătrân la sfârșitul secolului XIV, alături, spre sud de biserica ridicată ulterior de același domnitor. Se păstrează, sub casa din secolul XV, numai laturile beciului din bolovani de râu, cu dimensiunile de 15 x 6 m și un gârlici lung pe latura scurtă, iar accesul se face pe nord. Inițial, această cladire era protejată de un gard dublu din stâlpi de lemn. Casa Domnească din secolul al XV-lea. Construită în deceniul trei-patru al sec. al XV-lea și urmând modelul celei de la Argeș, Casa Domnească era amplasată foarte aproape de una din laturile zidului din incintă. Construită pe un plan dreptunghiular, care în exterior măsura 32x29 m, din ziduri groase de circa 2 m, casa avea pivnița pe întreaga suprafață, cu patru nave paralele, peste care se ridica parterul în care exista o sală mare (circa 6 x 12 m) - probabil sala de ceremonii și a adunării sfatului domnesc - amplasată pe latura estică - și încaperi destinate locuinței domnitorului și a familiei sale. Casa Domnească din secolul al XVI-lea. Ruinele Palatului Petru Cercel În 1584, voievodul Petru Cercel concepe construcția unei clădiri inspirată din principiile de compoziție ale palatelor văzute în timpul peregrinărilor sale prin Europa. Compunerea casei și decorarea fațadelor clădirii sunt elemente nou introduse, dar se face simțită și tradiția locală, imprimată de meșterii autohtoni. Casa Domnească, construită de Petru Cercel, "palat mic, dar frumos și măreț", situată lângă latura de sud a primei case domnești, dar complet separată de aceasta, era compusă din pivnițe, parter și etaj. Pivnițele păstrate până astăzi în aspectul inițial, sunt amplasate în axul clădirii, având planul în forma unui pătrat cu latura de 12 m, împărțit în patru compartimente egale, dispuse în jurul unui pilon masiv. Ruinele Palatului Petru Cercel Intrarea se făcea, inițial, printr-un gârlici subteran boltit, lung de 25 m și era amplasat pe latura de vest. Parterul adăpostea cancelariile domnești și era alcătuit din 10 încăperi, dintre care una mai mare era dispusă transversal la extremitatea sudică. Etajul cuprindea apartamentele de locuit ale voievodului și ale familiei sale și era complet separat de parter, fiind accesibil numai din exterior print-o scară aflată pe fațada de vest, iar printr-un coridor se făcea legatura directă cu Biserica Mare. Casele erau acoperite cu țiglă smălțuită. Palatul din secolul al XVII-lea. Matei Basarab încheie, în 1654, refacerea caselor domnești, înălțând un etaj peste casa din secolul XV și unind-o cu cea nouă printr-un coridor de racord, rezultând un adevarat palat, unitar arhitectonic. Distrus în 1659, palatul este renovat de Constantin Brâncoveanu. La interior se refac bolțile și pardoselile, iar încăperile se împodobesc cu stucatură și picturi. Pe fațada de răsărit a casei Petru Cercel se construiește o loggie cu scară de acces spre grădină, iar o a doua spre vest, peste o prispă construită de Matei Basarab, schimbând și orientarea accesului la beci pe latura dinspre Biserica Mare Domnească.

În prima fază, ansamblul a fost apărat, spre oraș, de un mare șanț de apărare, cu lățimea de 20 m și lungimea de 250 m, la începutul secolului al XV-lea, dublat apoi pe interior de un zid din piatră. În 1584, Petru Cercel, odată cu noile construcții ce triplează suprafața ansamblului, ridică un zid de incintă prevăzut la exterior cu contraforți de plan triunghiular. După 1640, Matei Basarab îl dublează la exterior cu un altul, străpuns de cinci turnuri de intrare și prevăzut cu corpuri de gardă.

Intrarea, folosită și astăzi, se află sub Turnul-clopotniță, construit la sfârșitul secolului al XVI-lea (1584) și refăcut apoi în timpul domniilor lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Turnul clopotniță are aceleași caractere constructive ca și zidul interior al incintei (ridicat de Petru Cercel), de care se leagă organic, nu numai ca structură, dar și ca așezare în raport cu fațada zidului. Construcția turnului a fost determinată de existența bisericii, care nu avea posibilitatea să adăpostească o clopotniță în turlele proprii.

Ctitorie a lui Petru Cercel (1583-1585), Biserica Mare Domnească a fost zidită în același timp cu Casa Domnească și alături de aceasta, în anul 1584. Lăcașul poartă hramul "Adormirea Maicii Domnului" și a fost realizat după modelul bisericilor de tipul cruce greacă înscrisă. Monumentul se distinge de lăcașurile ridicate la sfârșitul secolului al XVI-lea prin proporțiile sale nemaiîntâlnite până atunci, dreptunghiul în care se înscrie conturul exterior măsurând 14 x 30 m. Deasupra intrării în naos, pentru familia domnească, Petru Cercel adaugă un balcon, cu accesul direct din palat, printr-un coridor ce unea cele două construcții. În Biserica Mare Domnească găsim cea mai amplă galerie a unor chipuri de domnitori munteni, păstrată și reprezentată de tablourile votive din pronaosul bisericii, de un mare interes artistic și documentar. Astfel, peretele de vest al pronaosului este decorat cu portretele voievozilor Matei Basarab, Neagoe Basarab, apoi Constantin Brâncoveanu și Petru Cercel (în postura de ctitori, ținând macheta bisericii), urmați de Mihai Viteazu (prima reprezentare cu coroana pe cap), Radu Șerban, Constantin Cârnul, Șerban Cantacuzino și Radu Mihnea.

Lângă poarta mare, folosită în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, pe latura de sud-est a Curţii Domneşti, foarte aproape de biserica Sfânta Vineri, se află Muzeul Tiparului şi al Cărţii Vechi Româneşti, găzduit în Casa Aramă. Clădirea a fost reconstruită din temelii, pe locul unde odinioară se afla o casă egumenească, la care au trudit călugării de la Mănăstirea Dealu în anul 1802, când un puternic cutremur afectează chiliile acestui lăcaş de cult. La începutul secolului al XX-lea, casa a fost folosită ca internat şcolar particular, local al poliţiei oraşului, iar în perioada Primului Război Mondial a fost sediu al comandamentului german. Din vechea casă, se mai păstrează acum doar două ziduri de interior. Compusă din pivniţă, parter şi etaj, accesul la etaj făcându-se printr-o scară exterioară din lemn care te conduce într-un cerdac de unde poţi admira monumentele Curţii Domneşti, Casa Aramă este un exemplu de valoare al construcţiilor tradiţionale din zonă. La parterul clădirii, a fost amenajat Muzeul Tiparului şi al Cărţii Vechi Româneşti, ce adăposteşte mărturii ale civilizaţiei unui popor, exprimată printr-unul din cele mai profitabile meşteşuguri – tiparul. Circuitul expoziţiei începe cu prezentarea primelor forme şi suporturi de scriere şi continuă cu momentul inventării tiparului cu litere mobile şi răspândirea lui în Europa. Introducerea tiparului în Ţara Românească este marcată prin tipăriturile în limba slavonă ale lui Macarie: Liturghier (1508), Octoih (1510) şi Evangheliar (1512), realizate la Târgovişte, vatra tipăriturilor din Ţara Românească. De aici, mai târziu, va porni Coresi, cel care va sădi în mintea oamenilor ideea că ”şi în limba română se poate citi cuvântul Domnului” şi a cărui activitate tipografică desfăşurată atât la Târgovişte, cât şi la Braşov este ilustrată în expoziţie (Triod Penticostar – 1578, Evangheliar slavonesc -1579, Evangheliar român – 1561). Impunerea limbii române în tipărituri este evidenţiată prin cărţile scoase de sub presă în secolul al XVII-lea, atât în Ţara Românească (Evanghelia învăţătoare, Pravila de la Govora, Îndreptarea legii), cât şi în Moldova (Cazania lui Varlaam, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei) şi Transilvania (Noul Testament de la Bălgrad). Apariția cărţii laice este ilustrată prin tipăriturile realizate de Antim Ivireanu în secolul al XVIII-lea, la Târgovişte, Bucureşti, Buzău şi Râmnic (Panoplia dogmatică, Alixăndria, Pilde filosofeşti), prin manuscrisele şi tipăriturile domnitorului moldovean Dimitrie Cantemir (Istoria Imperiului Otoman, Descrierea Moldovei, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor) şi prin istoriile, gramaticile, calendarele de munci agricole şi dicţionarele editate de reprezentanţii Şcolii Ardelene. Scrierile didactice şi de literatură beletristică în ediţii princeps din secolul al XIX-lea ale lui Negruzzi, Alecsandri, Pelimon şi Bolintineanu etalate în expoziţie marchează momentul renunţării la alfabetul chirilic şi al adoptării celui latin. Circuitul muzeului se încheie cu prezentarea primelor trei publicaţii cu caracter regulat: Curierul Românesc (1829), editat de Ion Heliade Rădulescu, Albina Românească (1829), a lui Gheorghe Asachi, şi Gazeta de Transilvania, tipărită de George Bariţiu. Un interes deosebit din partea vizitatorilor îl stârnesc şi celelalte obiecte expuse în muzeu: ornamentele tipografice, inelele sigiliare, xilogravurile, valoroasele legături de carte şi tiparniţa din secolul al XVIII-lea, piesa de rezistenţă a expoziţiei.