Muzeul Tiparului şi al Cărţii Româneşti Vechi

Realizarea la Târgoviște a „Casei Romanței” – spațiu muzeal unic în România – de către Centrul Cultural pentru UNESCO „Cetatea Romanței” Târgoviște, sub patronajul Federației Asociațiilor, Centrelor și Cluburilor pentru UNESCO din Europa și America de Nord (FEACU), constituie unul dintre cele mai remarcabile argumente cu care promovăm, pe plan național și internațional, Romanța ca gen muzical de patrimoniu al culturii naționale, pentru includerea ei în Lista Reprezentativă UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității. Imobilul din Bulevardul Regele Carol I, nr. 3, în care a fost realizată și inaugurată „Casa Romanței” din Târgoviște la data de 18 octombrie 2017, are el însuși valoare de patrimoniu. La „Casa Romanței” din Târgoviște se organizează periodic, în parteneriat cu numeroase instituții publice, evenimente cultural-artistice, educative, științifice menite să înnobileze statutul cultural și istoric al municipiului Târgoviște și al județului Dâmbovița și să contribuie la identificarea de noi oportunități pentru promovarea în țară și în străinătate a patrimoniului cultural din această zonă a României. Organizarea muzeală a „Casei Romanței” Casa Romanței din Târgoviște se deschide cu „Sala vocilor de aur” unde vizitatorii pot admira încă de la intrare panourile cu fotografii ale vedetelor muzicii populare, muzicii clasice și muzicii ușoare din România, alături de cele al interpreților din străinătate care au fost prezenți în recital la Festivalul Național „Crizantema de aur”. Vitrinele sunt dedicate partiturilor vechi, documentelor inedite, fotografiilor din festival, discurilor vechi și noi de romanțe, precum și altor materiale din colecții particulare. „Sala compozitorilor” cuprinde documente inedite, fotografii și partituri vechi care reprezintă o mărturie istorică elocventă a preocupării pentru creația de romanțe pe care au avut-o generații de mari compozitori români, peste 250, mari dirijori și muzicologi care au contribuit semnificativ la evoluția acestui gen muzical, la înnobilarea lui muzicală și poetică, precum și la slujirea lui timp de 50 de ani pe scena Festivalului Național de Romanțe „Crizantema de aur”. Tot „Sala compozitorilor” găzduiește și o foarte veche partitură olografă de romanță a celebrului compozitor Ciprian Porumbescu, facsimil după partitura originală aflată în arhiva Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, precum și planșa intitulată „Romanța imnului național”, care cuprinde partiturile, versurile și alte documente istorice care probează faptul că romanța compusă în anul 1836 de Anton Pann, „Din sânul maicei mele”, pe versurile poetului Grigore Alexandrescu, târgoviștean la origini, se află în geneza Imnului de stat al României, „Deșteaptă-te, române!”, ale cărui versuri au fost semnate de Andrei Mureșanu. „Sala Trofeelor” și „Sala actorilor și prezentatorilor” cuprind fotografiile câștigătorilor Trofeului „Crizantema de aur” și pe cele ale Premiului I al festivalului, începând cu anul 1968, precum și fotografii ale celor peste 70 de mari actori și prezentatori de televiziune care au prezentat și au susținut recitaluri la „Crizantema de aur”. Vizitatorii mai pot admira la „Casa Romanței” instrumente muzicale vechi, ținute vestimentare de concert și alte articole personale donate de compozitori, dirijori și interpreți de romanțe și de urmași ai acestora. Sala studio „Crizantema de aur” este destinată organizării evenimentelor culturale în cadrul programului „Casa Romanței – ambasadă a culturii la Târgoviște” și are în dotare pianul de concert al Festivalului „Crizantema de aur”, care a supraviețuit miraculos incendiului care a distrus, în anul 1986, sala de spectacole a Casei de Cultură a Sindicatelor din Târgoviște, în care se organiza anual festivalul. „Casa Romanței” din Târgoviște este, în egală măsură, și un spațiu în care vizitatorii pot viziona înregistrări video din Festivalul Național „Crizantema de aur”, intrând astfel în fascinanta lume a patrimoniului cultural imaterial românesc în care Romanța a dăruit României Imnul de Stat și unește, de peste 250 de ani, marile spirite ale națiunii române în concertul sublim al umanității, dedicat păstrării identității culturale și salvgardării valorilor de patrimoniu cultural material și imaterial.

Poarta Vânătorilor sau Poarta Dealu – cum mai este numită – este un vestigiu medieval din secolul al XVII – lea, ce făcea parte din Fortificația Cetății Domnești. Poartă numele “Vânătorilor” sau “Dealu”, deoarece permitea ieșirea spre Mănăstirea Dealu. Importanța deosebită a acestui vestigiu istoric este dată și de faptul că din cele 5 porți medievale ale Cetății: Poarta Vânătorilor sau Poarta Dealu, Poarta Buzăului, a Bucureștiului, Poarta Argeșului și a Câmpulungului, doar aceasta și Poarta Bucureștiului sunt singurele rămase. Poarta Vânătorilor sau Poarta Dealu reprezintă un punct de atracție turistică și face trecerea către alte puncte de atracție maximă ale orașului Târgoviște, respectiv Parcul Chindia și Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească”.

Muzeul Național al Poliției Române este unicul muzeu cu acest profil din țara noastră, fiind inaugurat la data de 7 iulie 2000. Clădirea care găzduiește Muzeul Naţional al Poliției Române, un elegant monument de arhitectură care, între 1867 și 1893, a fost reconstruită în stil neoclasic. O vizită la muzeu ne prilejuiește cunoașterea diferitelor etape de dezvoltare ale Poliției Române, oglindind drumul parcurs de această instituție în evoluția sa, atât pe plan național, cât și internațional.

Este construită în anul 1656, în partea de est a incintei, lângă Biserica Sfânta Vineri, de către doamna Bălașa, soția lui Constantin Șerban. Clădirea este alcătuită din patru încăperi (camere de locuit), dispuse în sir pe un singur nivel, pardosite cu cărămizi, acoperite cu bolți de tipul "în cruce" cu muchii ieșite. Potrivit pisaniei existente pe peretele de sud, clădirea este destinată "... ca să fie de odihnă creștinilor care cad la nevoie..."

A jucat rolul de donjon al curții domnești, reprezentând totodată și un element defensiv puternic. Turnul Chindia îndeplinea și funcția de punct de observație și de pază a curții și orașului. Era prevăzut cu goluri de tragere, iar la primul nivel exista o ușă de acces cu legătură spre palatul domnesc. În sec. XVI-XVII a jucat și rol de închisoare. Conform cercetărilor arheologice, a fost ridicat în prima jumătate a sec. al XV-lea, probabil în vremea domniei lui Vlad Dracul. Un alt posibil ctitor al turnului ar fi fost celebrul Vlad Țepeș- Dracula. Cercetările de arhitectură asupra au dovedit că această construcție s-a ridicat peste pridvorul paraclisului din vremea lui Mircea cel Bătrân. „Realizat peste pridvorul bisericii-paraclis, rezultat din încastrarea a două arce semicilindrice în fațada de vest a bisericii și încheiate cu un al treilea, paralel cu această fațadă, era alcătuit inițial din trei nivele. Peste bolta semicilindrică a încăperii de la parter, dispusă longitudinal față de axul bisericii, se afla primul etaj, o încăpere ale cărei ziduri erau străpunse de cele patru metereze înalte de cca 1,50 m și o ușă exterioară orientată spre sud-est, prin care se făcea legătura de la nivelul terenului prin intermediul unei scări mobile, neexistând o legătură directă interioară între parter și etaj. Ultima încăpere, redusă ca înălțime, având cinci metereze mai scunde, constituia foișorul de strajă și, eventual, de apărare. La scurt timp după ridicarea acestei prime construcții a turnului, se pare în scopul de a realiza o consolidare în vederea înălțării sale, spațiul dintre cele trei arcade ale pridvorului a fost zidit.” Turnul Chindia nu mai păstrează azi elementele sale originare, fiind refăcut în stil neogotic la mijlocul sec. al XIX-lea în vremea domniilor lui Gheorghe Bibescu și Dimitrie Știrbei. Singurul martor al înfățisării turnului înaintea refacerilor arhitecților vienezi rămâne până azi un desen din anul 1840, realizat de cunoscutul grafician francez Michel Bouquet.

Este cunoscută până la începutul secolului trecut și sub numele de "Biserica Domnească Mică". Biserica exista în 1517 (conform unei pisanii-pomelnic în limba slavonă pe fațada sudică a bisericii, care amintește pe clucerul Manea Persanu și pe jumătatea sa Vlădaia) și este singurul monument cunoscut până în prezent în arhitectura Țării Românești datând de la mijlocul secolului al XV-lea, păstrat în formă primară până astăzi. Planul bisericii aparține tipului trilobat, de formă alungită. Turla se sprijină pe patru arce semicilindrice. Pronaosul este precedat spre vest de un pridvor deschis, marcat prin trei arce etajate, aparținând perioadei de început a lăcașului, cu care este legat organic. Prezintă analogii cu pridvorul bisericii-paraclis, susținând și aceasta un turn-clopotniță.

Prima casă domnească. Prima construcție din piatră din Curtea Domnească și din oraș este aceea înălțată de Mircea cel Bătrân la sfârșitul secolului XIV, alături, spre sud de biserica ridicată ulterior de același domnitor. Se păstrează, sub casa din secolul XV, numai laturile beciului din bolovani de râu, cu dimensiunile de 15 x 6 m și un gârlici lung pe latura scurtă, iar accesul se face pe nord. Inițial, această cladire era protejată de un gard dublu din stâlpi de lemn. Casa Domnească din secolul al XV-lea. Construită în deceniul trei-patru al sec. al XV-lea și urmând modelul celei de la Argeș, Casa Domnească era amplasată foarte aproape de una din laturile zidului din incintă. Construită pe un plan dreptunghiular, care în exterior măsura 32x29 m, din ziduri groase de circa 2 m, casa avea pivnița pe întreaga suprafață, cu patru nave paralele, peste care se ridica parterul în care exista o sală mare (circa 6 x 12 m) - probabil sala de ceremonii și a adunării sfatului domnesc - amplasată pe latura estică - și încaperi destinate locuinței domnitorului și a familiei sale. Casa Domnească din secolul al XVI-lea. Ruinele Palatului Petru Cercel În 1584, voievodul Petru Cercel concepe construcția unei clădiri inspirată din principiile de compoziție ale palatelor văzute în timpul peregrinărilor sale prin Europa. Compunerea casei și decorarea fațadelor clădirii sunt elemente nou introduse, dar se face simțită și tradiția locală, imprimată de meșterii autohtoni. Casa Domnească, construită de Petru Cercel, "palat mic, dar frumos și măreț", situată lângă latura de sud a primei case domnești, dar complet separată de aceasta, era compusă din pivnițe, parter și etaj. Pivnițele păstrate până astăzi în aspectul inițial, sunt amplasate în axul clădirii, având planul în forma unui pătrat cu latura de 12 m, împărțit în patru compartimente egale, dispuse în jurul unui pilon masiv. Ruinele Palatului Petru Cercel Intrarea se făcea, inițial, printr-un gârlici subteran boltit, lung de 25 m și era amplasat pe latura de vest. Parterul adăpostea cancelariile domnești și era alcătuit din 10 încăperi, dintre care una mai mare era dispusă transversal la extremitatea sudică. Etajul cuprindea apartamentele de locuit ale voievodului și ale familiei sale și era complet separat de parter, fiind accesibil numai din exterior print-o scară aflată pe fațada de vest, iar printr-un coridor se făcea legatura directă cu Biserica Mare. Casele erau acoperite cu țiglă smălțuită. Palatul din secolul al XVII-lea. Matei Basarab încheie, în 1654, refacerea caselor domnești, înălțând un etaj peste casa din secolul XV și unind-o cu cea nouă printr-un coridor de racord, rezultând un adevarat palat, unitar arhitectonic. Distrus în 1659, palatul este renovat de Constantin Brâncoveanu. La interior se refac bolțile și pardoselile, iar încăperile se împodobesc cu stucatură și picturi. Pe fațada de răsărit a casei Petru Cercel se construiește o loggie cu scară de acces spre grădină, iar o a doua spre vest, peste o prispă construită de Matei Basarab, schimbând și orientarea accesului la beci pe latura dinspre Biserica Mare Domnească.

În prima fază, ansamblul a fost apărat, spre oraș, de un mare șanț de apărare, cu lățimea de 20 m și lungimea de 250 m, la începutul secolului al XV-lea, dublat apoi pe interior de un zid din piatră. În 1584, Petru Cercel, odată cu noile construcții ce triplează suprafața ansamblului, ridică un zid de incintă prevăzut la exterior cu contraforți de plan triunghiular. După 1640, Matei Basarab îl dublează la exterior cu un altul, străpuns de cinci turnuri de intrare și prevăzut cu corpuri de gardă.

Intrarea, folosită și astăzi, se află sub Turnul-clopotniță, construit la sfârșitul secolului al XVI-lea (1584) și refăcut apoi în timpul domniilor lui Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Turnul clopotniță are aceleași caractere constructive ca și zidul interior al incintei (ridicat de Petru Cercel), de care se leagă organic, nu numai ca structură, dar și ca așezare în raport cu fațada zidului. Construcția turnului a fost determinată de existența bisericii, care nu avea posibilitatea să adăpostească o clopotniță în turlele proprii.